Ca și întâia oară, și atunci, după douăsprezece zile de confidențe, marea suspiciune îl aducea în fața aceluiași zid al neliniștii interioare. „Cum? se întrebă. Să vină ea și să îmi spună mie, dar mai ales mamei, că toată viața va trebui să accept alături de mine un intrus? Știe ea vreo regulă după care se împart sentimentele între doi inși la fel de bine fixați în sufletul tău? Dar mai ales, astfel, între mine și celălalt, să existe o graniță atât de strâmtă ca între un idol și cealaltă formă a lui ─ abstractă firește─,  graniță despre care și părintele meu mi-a spus că există și că a remarcat-o mai întâi acolo, în cartierul unde trebuia să slujească, unde țiganii pot juca totul pe un singur zar, pe o singură carte. Dar nu mi-a fost îndeajuns să-l cred, o remarcasem și eu mai demult și aveam remușcări când trebuia să-i spun că nu este posibil ca eu și celălalt să fim închiși în aceeași firimitură de miracol. ” Numai o evadare din cele două stări, de a fi și de a ști, mai înfrunta muza îndrăgostirii, îngăduindu-i să încerce consolarea ─o vreme pierdută și ea și regăsită atunci printre vechile idei despre dragoste, născute cândva în mintea lui de copil, nici măcar adolescent. Dar și acum ca și atunci, avea senzația că îi este imposibil să accepte compromisuri mai mari decât puterea lui de a duce, iar imposibilitatea aceea, firească, venea din convingerea că aceeași inimă nu poate avea doi stăpâni. Consolarea și compromisurile cu care se prezenta, de fiecare dată, la dezbaterile proceselor sale de conștiință aveau deseori câștig de cauză, mai ales atunci când se gândea că se întâmplă uneori să nu poți concepe, dar să trebuiască totuși să admiți, fiindcă știi că iubești cu adevărat.

Sta în fața acelei culpabile fapte, cântărind fiecare clipă înscrisă pe pergamentul lui de iluzii, din care își făcuse clepsidră,și arunca fir de nisip ca să adoarmă zeii. Numai astfel putea trece cu vederea marea adâncindu-se dincolo de fereastra oarbă a sufletului, prin care privea dinspre sine spre nimic, contopindu-se cu golul materiei diforme, zadarnic încercând să-l alinte.

Precauția nu-i fu prea mare și universul ei confuz îi tulbură iar liniștea, ca o toacă bătută cu razele lunii noaptea, în timpanele tale: „Dacă m-ai fi prevenit cel puțin înainte să-i spui mamei, să fi așteptat o lună ca să-ți dau un răspuns, își imagina că o apostrofează pe Laura (oricum, acceptarea, ca și neacceptarea, mi-ar fi dat același sentiment de revoltă), atunci nu zic, poate aș fi cedat o parte din sufletul tău celuilalt sau cel puțin m-aș fi consolat, altfel degeaba îmi spui că suferi și te cred pe drept că și cuvintele tale exprimă sentimente adânci, ca și urmele cerbului ─despicate ori nedespicate─ ce a trecut adineauri prin gândirea mea. Dar ce sunt astea, semne? Semne de iubire? Că ai tu o obligație morală… că te-ai vândut unuia care va veni să se înfrupte din tine de câte ori va avea nevoie, de câte ori sentimentele tale îi vor lipsi, își va șterge de sufletul meu creanga lui de pelin!” „La izvorul iubirii nu se merge cu ulcioare de aur, îl izbi vocea risipitoare a Laurei, care îl plesni cu o dungă de sunete negre în timpanele străvezii. Valoarea sensibilității nu se măsoară în dungi de curcubeu, cum ai crezut tu când ai venit și mi-ai spus: «Iată, îți ofer cerul să te privești în el. Vezi-te ca într-o oglindă a propriei tale tânguiri. Și dacă ești sinceră, cu tine ești sinceră, și orice zeu și orice nălucă, de-mi va tăia calea spre tine, ca să devii a lui, va fi învinuit de imixtiune în dragoste. Nu are a se apropia de tine nimeni, doar eu, angajat în lupta cu o dragoste mare.» Și acum ce-mi spui? Că totuși ipocrizia ta a fost prea mare? A fost! Dar și eu, ca și jocul din care suntem alcătuiți, sunt o pură întâmplare a aceleiași materii care creează propriul nostru destin ipocrit.”

„Datoria pe care o ai față de celălalt, în sinea ta, ține loc de refugiu, îi reproșă Laurei, tot în gând. Sunt convins că ai aflat despre omul care iubește, cum zboară curcubeiele și de aceea încerci să profiți. Tatăl meu mi-a comunicat, drept răspuns la ceea ce mama îi spusese despre tine ─ răspuns despre care cred că, în condițiile în care și tu și eu acceptăm cu ușurință același dezastru, este inutil─, că strictele confidențe, ca și severele mustrări de conștiință nu sunt suficiente pentru echilibrarea unei permanente neliniști interioare