Eseul scremut, expulzat ori smuls din ființa autorilor cu o capacitate redusă de identificare și redare a propriilor stări sufletești, folosind ca instrument estetic și filozofic cleștele rectal, îmi repugnă mai tare decât încercările unui naiv, care, prin dorința de a forța ușa edenului liric, siluiește hârtia, provoacă răni metaforelor, până în punctul în care versul devine o halucinație inexpresivă, poezia arătând ca o nuntă la care, toată lumea închină cu paharele goale. Dacă poezia nu trebuie să fie mai frumoasă decât sufletul autorului, pentru a nu-l înșela pe cititor, eseul obligă la descompunerea ființei în părțile sale componente, la acțiuni dureroase, dintre care, aruncarea sufletului pe plita încinsă este primordială. Ceea ce trebuie să ajungă în nările cititorului de eseuri, nu sunt sentimentele, ci mirosul arderii lor, iar existența autorului, demult descompusă înăuntrul descrierii să nu însoțească vuietul epic. Eseurile în care chinurile elaboraționiste umbresc spectacolul nașterii, obligă cititorul să pună din sine manifestări, completând arhitectura simțirii cu kitsch-uri inexpresive, iar eseul să arate ca o catedrală gotică, în ferestrele căreia, cineva ar fi pus termopane.